O carte recomandata in momentele in care vrei sa evadezi din paginile literaturii contemporane, lipsita uneori de aerul acela clasic, senzatia unui moment anume ales parca pentru ritualul povestirii, intr-un cuvant farmecul romanelor de demult.
Laleaua neagra a fost prima carte de Alexandre Dumas citita. Un indiciu al faptului ca stilul sau m-a cucerit este acela ca m-a facut sa caut si alte romane scrise de el. Are un fel aparte de a povesti, care, desi suna a cliseu, te transporta intr-o alta lume, nu doar intr-un alt spatiu. Nu numai pentru ca este realitatea fictionala aferenta romanului, ci pentru ca se petrece in Olanda secolului XVII, al carui stil de viata, cu toate denumirile si obiceiurile nespecifice timpurilor noastre mi-ar fi ramas poate necunoscut.
Naratorul vorbeste despre el la persoana I plural, ceea ce gasesc a fi absolut fermecator. Te face pur si simplu sa te simti special, chiar sa ti se para ca esti altcineva, altundeva. Te duce cu gandul la citit in fata semineului, la copii cu ochii mari, la bunici, la placerea povestirii. Iti vine sa te asezi pe covorul moale si, cu barbia pe genunchi, sa asculti cu buzele intredeschise si ochii surazand. E istorioara aia care ii invata pe baieti ca un barbat sta drept in fata pericolului, iar pe fetite le facea sa viseze la dragoste si saruturi furate in lumina lunii.