In fata acestei bijuterii a teatrului caragialian, datand din 1879 cand autorul o citeste la una din seratele lui Maiorescu, intrebarea capitala se pune in legatura cu sursele si modalitatile comicului. Caci dincolo de „lipsa de gluma", de sensul grav si satiric pe care l-a descifrat Ibraileanu si care exista desigur la nivelul semni ficatiilor mai adanci, Conul Leonidafafa cu Reactiunea este, in realitatea ei literara, o comedie in intelesul cel mai strici al cuvantului, ba chiar, conform si propriului ei subtitlu, pur si simplu o farsa, imprejurare ce n-o impiedica, fireste, catusi de putin sa constituie o veritabila capodopera.
Redusa la numai doua personaje centrale si unul episodic si la numai un singur act dramatic, piesa e departe de a-si orienta alentia spre elementele exterioare ale actiunii. Situatia cu totul fortuita creata de petrecerea de la bacanul din colt reprezinta in dezvoltarea comediei un factor de confruntare a ideilor cu realitatea, menit sa intensifice pana la culminatie efectele comice. Pana la incidentul care pregateste deznodamantul, interesul spectatorului c indreptat in exclusivitate spre dialogul lui I.eonida cu Efimita, mod de infatisare a mentalitatii caracteristice unei tipologii umane, semnificativa universal, dincolo de, sau, mai exact, prin intermediul unei istoricitati si socialitati foarte concrete. Caci Lconida este tipul micului burghez roman de dupa Cuza prin datele sale individuale, dar el simbolizeaza prin mentalitatea si viziunea lui generala, prin stilul sau de viata si de intelectualitate ipostaza micului burghez asa-zicand universal, cu pretentiile sale, cu demagogia si cu lasitatea lui.
Nu e greu deloc a constata si aici ca pretutindeni in genul comic incongruenta dintre esenta si manifestarea personajului. Le'onida e pensionarul inchistai in prejudecati din care a lacul adevarate norme si principii ale comportamentului cotidian prj„ ajutorul carora nazuieste a-si conserva securitatea calduta a unei existente fara evenimente si Iara orizonturi. Nimic nu poate produce perturbatii in logica aberanta a personajului care confera ideilor o valoare in sine in afara oricarui raport cu realitatea. in acest sens, Leonida este, exagerand oarecum, un idealist sau altfel spus ipostaza grotesca a lui Don Quijotc. Himerele sale nu suni proiectia unui ideal eroic, ci caricatura conceptiilor liberal-bur-gheze. increderea nemasurata a lui Leonida in ideile constituite, institutionali/ale guvernamental, este atat de adanca si de consolidata, incat acuza in chip evident o grava carenta a spiritului critic. Leonida e lipsit in totalitate de capacitate deliberativa proprie desi da impresia unei intelectiuni active printr-o dialectica a argumentatiei care stie sa iasa totdeauna din confuzie sau contradictie, in realitate, el isi exercita facultatile intelectuale in gol, fara confruntarea cu concretul, prin repetarea formulelor primite si confectionate de-a gata. Pentru a gandi, lui Leonida nu ii este suGcient a contempla evenimentele propriei lui existente. El are nevoie de o materie straina pe care propriul sau creier o pune in miscare in mod absolut mecanic. Falsitatea ipostazei sale se impune cu usurinta, caci Leonida nu mediteaza, ci transmite idei, singura lui contributie Oind deformarea lor caricaturala din pricina lipsei de asimilare in spirit. Leonida nu e un om de idei, ci unul de cuvinte, ca de altfel toti „eroii" comici ai operei lui Caragiale Dincolo de formele de manifestare comportamentala si de formulele de manifestare orala nu exista nimic. Vidul sufletesc absolut domneste nestingherit in lumea personajelor lui Caragiale. Ele alcatuiesc reprezentarea artistica cea mai stralucita a teoriei maioresciene despre formele fara fond.
Sursa:referatele.com