Piesa APUS DE SOARE face parte, alături de Viforul şi Luceafărul dintr-o trilogie dramatică, inspirată din istoria Moldovei, în care Barbu Ştefănescu Delavrancea evocă artistic momente din domniile voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş. Titlurile celor trei opere sunt metaforice.
Acţiunea acestei piese, a cărei premieră teatrală a avut loc în 1909, este plasată la începutul secolului al XVI-lea, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare. în centrul evenimentelor relatate se află Ştefan, bătrân şi bolnav, care doreşte să asigure viitorul ţării prin înscăunarea, înainte de a muri, a fiului său Bogdan. Desfăşurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de altfel compoziţional de dramaturg prin cele patru acte. Primul act indică timpul, locul, personajele şi atmosfera de toamnă în care e învăluită cetatea din Suceava. Această parte are rolul de expoziţiune. Actul al ll-lea conţine intriga, adică mobilul (cauza) care grăbeşte desfăşurarea întâmplărilor, pregătită pe parcursul mai multor scene, dar clar precizată în scena a Xl-a.
Actul al lll-lea adânceşte conflictul dintre Ştefan şi personajele (paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr) care, pe ascuns, i se opun, agravând, totodată, starea sănătăţii domnitorului. în această parte a acţiunii, Ştefan se ridică la dimensiuni eroice monumentale. Figura lui se întregeşte treptat, printr-o acumulare succesivă de trăsături (gingăşie faţă de Doamna Măria şi Oana, bunătate faţă de supuşii devotaţi, asprime faţă de uneltitori, perspicacitate politică, voinţă nezdruncinată în îndeplinirea planurilor), pentru a pune în lumină, spre sfârşitul actului, simultan cu momentul culminant al acţiunii, o personalitate eroică puternică şi impresionantă prin intensitatea, căldura şi sinceritatea dragostei de patrie.
Galben la faţă, cu cearcăne la ochi, şchiopătând, Ştefan apare, sprijinit de braţul Doamnei Măria, în sala tronului, unde se aflau adunaţi oşteni, boieri, curteni, pentru a asista la înscăunarea lui Bogdan de către însuşi bătrânul voievod. Ştefan rosteşte un discurs, care este, de fapt, o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din îndelungata sa domnie şi o explicare a politicii de neatârnare, pe care a slujit-o cu consecvenţă.
„...şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu";
„Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!...;
„...şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma...";
„Oh, pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri?... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei, ca pe umerii unor uriaşi!";
„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor..."
Momentul înscăunării lui Bogdan este realizat cu o mare forţă artistică. El este urmarea unor acumulări conflictuale treptate (contradicţia dintre voinţa lui Ştefan şi uneltirile celor trei boieri, în frunte cu paharnicul Ulea; contrastul dintre dorinţa lui Ştefan de a nu.muri înainte de a lăsa în mâini sigure viitorul ţării şi înrăutăţirea sănătăţii sale.
Sursa: art-zone.ro
DESCARCATI(teatru radiofonic)